Adesea am văzut-o cântând sub fereastra ta cu o rochiţă de in îngălbenită, desculţ, cu mâinile crăpate, cu faţa mânjită de praf şi arsă de soare, copil din flori cu ochii măslinii.
Cânta mereu un cântec izvorât din linia orizontului, din zborul albatrosului, din fiorul îngheţat al nopţilor cu brumă, din trilul unui greiere, din prospeţimea unui bob de rouă, din parfumul florilor de mai, din liniştea apusului de soare, din crepuscul şi lumină, din miere şi venin, din patimă şi bucurie. Cu mâinile goale răscolea nisipul, îşi strângea la piept rochiţa făcându-şi culcuş sub fereastra ta; apoi cu ochi pierduţi privea în zare şi buzele-i uscate rosteau un cântec din îndepărtatele valuri ale mării, izvorât din semeţia vulturului, din pribegia beduinilor, din mirajul deşertului, din cochilia unui melc, din vraja vălurilor unei femei, din clinchetul unei cascade. Cânta un cântec din timpuri străvechi izvorât din ecou de inimă seacă, din patimile străbunilor, din zbuciumul războaielor, din feamătul codrului, din truda unui bulgăre de sare.
Sub fereastra ta soarele i-a ars mâna întinsă, ploaia i-a răcorit buzele, noaptea i-a domolit cântul, dimineaţa i-a umezit ochii, vântul i-a asprit obrajii, timpul i-a adăugat plumb în picioare şi vara i-a picurat căldură în suflet. Sub fereastra ta am vazut-o adesea cântând un cântec din caierul munţilor izvorât din aroma frunzei de mentă, din amarul pelinului, din strigătul pescăruşului, din saltul căprioarei, din dorul unei inimi rătăcite.
Sub fereastra ta am văzut-o adesea cântând până când cu paşi mărunţi şi-a îndreptat cântul sub altă fereastră. Acum cântă un cântec din înaltul norilor izvorât din dimineţi cu zâmbete false, din lacrimi amestecate cu praf, din surâsul aruncat în treacăt, din tremurul mânii trecute pe frunte, din zile cu ferestre închise. Cânta mereu, dar nu mai cântă sub fereastra ta.
