O comparaţie şi-un gând personal

Aşa cum florile au nevoie de apă şi soare să înflorească, oamenii au nevoie să creadă în propriile forţe şi valori.

Anii copilăriei mi i-am petrecut la bunicii din partea mamei la ţară, lângă un moşneag cu ochi blajini şi o băbuţă cu zâmbet permanent. Verile mele s-au amestecat între florile de tei şi florile de pe fustele ţigăncilor, între colbul de pe uliţă şi fluturii din livadă, o livadă imensă căruia moşneagul îi acorda ore întregi. Primăvara când pomii erau în floare, în nopţile friguroase, moşneagul dădea foc unor grămezi de vreascuri ca să nu îngheţe florile şi să cadă, vara stropea pomii şi îi apăra de dăunatoare, toamna le culegea roadele şi iarna le ferea scoarţa trunchiului de dinţisorii iepuraşilor. Pomii au crescut frumoşi şi făceau fructe mari şi sănatoase, dar într-o zi ochii moşneagului au vrut să lucească pe cer. Timpul a ţesut pânze de păianjen între ramurile pomilor, din rădăcinile lor au ieşit alţi pomi şi nimeni nu se mai ocupă să-i îngrijească. În fiecare vară paşii mă poartă pe aceeaşi uliţă, rădăcinile mele se trag dintr-un loc în care dimineţile miros a iarbă şi iernile au gust de mere coapte. An de an mă trezesc întinsă pe o pătură sub un nuc centenar şi mă caţăr în copaci după clei. Ultima vară în livada moşneagului n-am mai găsit niciun fruct, nici măcar unul găunos ca în anii trecuţi. Nu mai e nimeni să aibă grijă de ei.

Anii adolescenţei şi primii paşi spre maturitate i-am făcut în mediul citadin în “secolul vitezei”. Piticul băbuţei cu zâmbet permanent a făcut paşi mici, a crescut încet purtând cu el ecoul vocii moşnegilor “respectul vine din interior, respectă-te şi o vor face si ceilalţi”. Unii se grăbesc să crească încet, învaţă să creadă în ei, în propriile forţe, au grijă în permanenţă să investească în ei, îşi formează nişte convingeri după care se ghidează în viaţă şi rămân neclintiţi când bate vântul, nu îşi schimbă direcţia. Alţii se grăbesc să clădească cea mai frumoasă clădire care să ajungă la soare, dar în graba lor uită să toarne fundaţia. Un om poate creşte din punct de vedere fizic şi fără valori şi principii dar e gaunos precum fructele cu viermi. Nu are nimic bun de oferit.

Eu şi colegii de suferinţă (generaţia mea) avem amintiri offline care nu pot fi şterse de niciun virus de aceea am pornit cu inima-ndoită în promovarea valorilor către elevii de clasa a IX-a. La început îmi venea greu să mă trezesc la ora 8 şi să merg prin frig ca să ajung într-o sală plină de copii care au orice altceva mai bun de făcut decât să fie atenţi la ce spui tu. Am îngheţat, am înghiţit în sec şi când am văzut că unii dintre ei au înţeles mesajul pe care l-am transmis, că vor să profite de orice şansă pentru a deveni persoane care pot face lucruri ce determină schimbări pozitive în jurul lor, m-am înmuiat. Nu credeam că unele lucruri atât de mărunte îţi pot oferi atât de multă bucurie. Pentru ei, merită fiecare moment.