Bucuria dimineţilor mele

Zâmbeşte şi în mine se scutură clopoţei de rouă rupând tăcerea dimineţii, e cavalerul meu frumos.

E cel care îmi zâmbeşte necondiţionat, e cel care dă savoare fiecărei zile, e cel care face corzile inimii să vibreze, e staţia meteorologică a sufletului meu, e cel din cauza căruia îmi beau ceaiul fără zahăr de teamă să nu fac diabet.
E cel pe care îl plac pentru că nu e perfect; pentru că e stângaci; pentru că atunci când mă ţine în braţe timpul îşi pierde valoarea; pentru că nu e doar bărbat, ci şi copil; pentru că mă face să zâmbesc numai când mă gândesc la el; pentru că atunci când dorm îl caut prin pat; pentru că atunci când îmi spune “Nu mai poţi cu tine” continuă să rămână lângă mine; pentru că ador felul său de a mă necăji; pentru că mă provoacă; pentru că nu se dă în lături când vine vorba de pariuri; pentru că mă ascultă chiar şi atunci când aiurez; pentru că mă înţelege chiar dacă nu ştie ce înseamnă S.O.L; pentru că pielea mea îi poartă parfumul; pentru că el e special faţă de restul lumii.

E cel la care îmi fuge gândul când mă aştept mai puţin, e cel care îmi zâmbeşte şi stâreşte furtuni, e cel care mă priveşte şi în ochii căruia mă simt cea mai mică şi de preţ făptură a lumii, e cel pe care îl iubesc.

Copil din flori cu ochii măslinii

Adesea am văzut-o cântând sub fereastra ta cu o rochiţă de in îngălbenită, desculţ, cu mâinile crăpate, cu faţa mânjită de praf şi arsă de soare, copil din flori cu ochii măslinii.

Cânta mereu un cântec izvorât din linia orizontului, din zborul albatrosului, din fiorul îngheţat al nopţilor cu brumă, din trilul unui greiere, din prospeţimea unui bob de rouă, din parfumul florilor de mai, din liniştea apusului de soare, din crepuscul şi lumină, din miere şi venin, din patimă şi bucurie. Cu mâinile goale răscolea nisipul, îşi strângea la piept rochiţa făcându-şi culcuş sub fereastra ta; apoi cu ochi pierduţi privea în zare şi buzele-i uscate rosteau un cântec din îndepărtatele valuri ale mării, izvorât din semeţia vulturului, din pribegia beduinilor, din mirajul deşertului, din cochilia unui melc, din vraja vălurilor unei femei, din clinchetul unei cascade. Cânta un cântec din timpuri străvechi izvorât din ecou de inimă seacă, din patimile străbunilor, din zbuciumul războaielor, din feamătul codrului, din truda unui bulgăre de sare.

Sub fereastra ta soarele i-a ars mâna întinsă, ploaia i-a răcorit buzele, noaptea i-a domolit cântul, dimineaţa i-a umezit ochii, vântul i-a asprit obrajii, timpul i-a adăugat plumb în picioare şi vara i-a picurat căldură în suflet. Sub fereastra ta am vazut-o adesea cântând un cântec din caierul munţilor izvorât din aroma frunzei de mentă, din amarul pelinului, din strigătul pescăruşului, din saltul căprioarei, din dorul unei inimi rătăcite.

Sub fereastra ta am văzut-o adesea cântând până când cu paşi mărunţi şi-a îndreptat cântul sub altă fereastră. Acum cântă un cântec din înaltul norilor izvorât din dimineţi cu zâmbete false, din lacrimi amestecate cu praf, din surâsul aruncat în treacăt, din tremurul mânii trecute pe frunte, din zile cu ferestre închise. Cânta mereu, dar nu mai cântă sub fereastra ta.

Tot ce-am făcut

Am cântat sub ferestre deschise şi am bătut la porţi închise, am mers pe drumuri neştiute, m-am pierdut în aglomeraţia oraşului şi gândul m-a purtat în derivă pe cărările inconştientului.

Am alergat pe străzi cu-o acadea în mână râzând, am zâmbit decojind nuci cu mâinile goale, am plâns strivind o buburuză, am iubit mâncând ciocolată cu mentă, am visat desenând curcubeul pe nisip, am negat privind în urmă, am crezut sărutând buze blonde, am disperat privind ochi albaştri, am sperat scăldându-mă în mare, am scrijelit pereţi ascultând Placebo, am iscat scântei şifonând aşternuturi, am minţit spunând adevărul, am urât uitându-mă în oglindă.

Am fruntea încreţită şi riduri în suflet, câteva cicatrici pe coapsa dreaptă, fotografii pe un CD şi memoria încărcată de amintiri. Am cărţi de vizită şi bilete parfumate, cutii goale şi relaţii destrămate. Am ursuleţi de pluş şi cătuşe, am frică de singurătate şi feeria clipelor trecute.

Am rezolvat matrici, am citit romane, am scris pe bucăţi de ziare, am înveselit zilele unora, le-am întunecat pe ale altora, am trăit, am adunat experienţă. Am lăsat o parte din mine pe oriunde am trecut: în compartimente de tren; în banca de la şcoală; în camere de hotel; în cămine; în tramvai şi metrou; în case, în inimi şi vieţi care m-au primit în ele. Port în suflet amintirea celor care au trecut prin viaţa mea.

Am înfipt câte un ac în tot ceea ce mă lega de trecut, dar niciodată nu m-am trezit sărutând alte buze. Am plâns, dar nu am strâns în braţe trupuri goale să mă răzbun. Am urlat, dar nu am distrus alte destine să mă simt mai bine. Mi-am înghiţit amarul, dar n-am mulţumit pentru un sărut. Am apreciat un zâmbet fără să compar. Am adorat, dar n-am minţit pentru a încânta urechi. Am sărutat însetată alte guri, dar nu mi-am vărsat veninul în ele.

Am luat-o de la capăt, dar fără să înfierez umărul ce tocmai mi-a oferit spijin. Am lăsat resentimentele în urmă şi nu m-am folosit de nimeni. Un instrument se înlocuieşte, un om dacă pleacă  nu se mai întoarce.

Toate nenorocirile ţi se trag de la ouă

În ultima vreme am fost cam ocupată să-mi mai fac timp să ma gândesc şi la viaţă în general. Dimineaţă am avut parte de-un eveniment care mi-a amintit de legile lui Murphy şi m-a pus pe gânduri toată ziua.

Mă grăbeam să mă întalnesc cu nişte prietene, să mergem la Rădăuţi, unde trebuia să stăm de vorbă cu nişte copii de clasa a IX-a. Dar cum se preconiza o zi lungă mai întai am trecut pe la bucătărie să fierb câteva ouă, cam cât pentru patru oameni câţi eram în cameră. Fiind deja în întârziere lipsea să se întâmple ceva care să îmi întârzie plecarea şi mai mult. Şi cum spune Murphy : “Dacă există posibilitatea ca ceva să meargă rău, atunci cu siguranţă va merge”, inevitabilul s-a produs. Coborând scările am alunecat şi-am vărsat toată apa clocotită pe-un picior şi ca să ajung mai repede în cameră am coborât scările cu fundul. Când m-am trezit din şoc eram deja în faţa dulapului căutând ceva cu ce să mă schimb, având încă pe mine pantalonii uzi şi îmbibaţi de apă fierbinte.

Bineînţeles că am întârziat la prezentare până m-am doftorit, am ratat întâlnirea “de afaceri” ) cu directorul Colegiului Tehnic din Rădăuţi şi-am mai găsit la şcoală doar 13 elevi. Puţini, dar cei mai inocenţi şi mai scumpi copii de clasa a IX-a din câţi am întalnit.

De parcă toate au mers de minune mai lipsea cireaşa de pe tort. Şi cum în cazul în care ceva rău se poate întampla, se va întâmpla, pentru câteva zile voi testa dormitul pe burtă. Şi mă jur că n-am obiceiul să zic că “mă doare-n c**”.

Şi cum pe drum am avut timp să mă gândesc la multe, mi-am adus aminte că venirea mea pe lume n-a flost planificată, că la 5 ani am fost muşcată de un câine lup din cauză că l-am tras de “coadă”, că la 10 ani mi-au apărut pe piele nişte urticarii de la prea multă maioneză şi acum am 8 arsuri pe piele şi-o jenă de nici nu-mi vine să m-aşez pe scaun; mi-am dat seama că toate nenorocirile vin dintr-un singur loc.

O comparaţie şi-un gând personal

Aşa cum florile au nevoie de apă şi soare să înflorească, oamenii au nevoie să creadă în propriile forţe şi valori.

Anii copilăriei mi i-am petrecut la bunicii din partea mamei la ţară, lângă un moşneag cu ochi blajini şi o băbuţă cu zâmbet permanent. Verile mele s-au amestecat între florile de tei şi florile de pe fustele ţigăncilor, între colbul de pe uliţă şi fluturii din livadă, o livadă imensă căruia moşneagul îi acorda ore întregi. Primăvara când pomii erau în floare, în nopţile friguroase, moşneagul dădea foc unor grămezi de vreascuri ca să nu îngheţe florile şi să cadă, vara stropea pomii şi îi apăra de dăunatoare, toamna le culegea roadele şi iarna le ferea scoarţa trunchiului de dinţisorii iepuraşilor. Pomii au crescut frumoşi şi făceau fructe mari şi sănatoase, dar într-o zi ochii moşneagului au vrut să lucească pe cer. Timpul a ţesut pânze de păianjen între ramurile pomilor, din rădăcinile lor au ieşit alţi pomi şi nimeni nu se mai ocupă să-i îngrijească. În fiecare vară paşii mă poartă pe aceeaşi uliţă, rădăcinile mele se trag dintr-un loc în care dimineţile miros a iarbă şi iernile au gust de mere coapte. An de an mă trezesc întinsă pe o pătură sub un nuc centenar şi mă caţăr în copaci după clei. Ultima vară în livada moşneagului n-am mai găsit niciun fruct, nici măcar unul găunos ca în anii trecuţi. Nu mai e nimeni să aibă grijă de ei.

Anii adolescenţei şi primii paşi spre maturitate i-am făcut în mediul citadin în “secolul vitezei”. Piticul băbuţei cu zâmbet permanent a făcut paşi mici, a crescut încet purtând cu el ecoul vocii moşnegilor “respectul vine din interior, respectă-te şi o vor face si ceilalţi”. Unii se grăbesc să crească încet, învaţă să creadă în ei, în propriile forţe, au grijă în permanenţă să investească în ei, îşi formează nişte convingeri după care se ghidează în viaţă şi rămân neclintiţi când bate vântul, nu îşi schimbă direcţia. Alţii se grăbesc să clădească cea mai frumoasă clădire care să ajungă la soare, dar în graba lor uită să toarne fundaţia. Un om poate creşte din punct de vedere fizic şi fără valori şi principii dar e gaunos precum fructele cu viermi. Nu are nimic bun de oferit.

Eu şi colegii de suferinţă (generaţia mea) avem amintiri offline care nu pot fi şterse de niciun virus de aceea am pornit cu inima-ndoită în promovarea valorilor către elevii de clasa a IX-a. La început îmi venea greu să mă trezesc la ora 8 şi să merg prin frig ca să ajung într-o sală plină de copii care au orice altceva mai bun de făcut decât să fie atenţi la ce spui tu. Am îngheţat, am înghiţit în sec şi când am văzut că unii dintre ei au înţeles mesajul pe care l-am transmis, că vor să profite de orice şansă pentru a deveni persoane care pot face lucruri ce determină schimbări pozitive în jurul lor, m-am înmuiat. Nu credeam că unele lucruri atât de mărunte îţi pot oferi atât de multă bucurie. Pentru ei, merită fiecare moment.

Atacul lupului

Suflă greu şi-n frigul de afară pufneşte fuioare de abur. Nările-i tremură, îşi dezveleşte uşor colţii şi-un mârâit jos şi feroce străpunge negura nopţii. Face un pas, mai întoarce o dată capul… ochii fulgeră… rânjeşte turbat, ceilalţi au înţeles ce au de făcut. Şi-ntoarce privirea sălbatică şi porneşte atacul. Nu vede decât mişcările pierdute ale căprioarei, nu-i aude decât respiraţia, nu-i simte decât bătăile cordului. Mârâie din nou şi-şi zburleşte coama. Un salt şi e la grumazul ei, dar vrea să-i prelungească agonia. Adulmecă teama  şi-şi încreţeşte botul. Două trei mişcări haotice şi-o doboară. Şi-nfinge colţii, simte cum se zbate. Un altul se apropie, îl muşcă. Sub el făptura, mai mişcă o copită, zbiară şi-afundă capul în zăpadă. Gustul de sânge… gerul de-afară. Cu paşi domoli şi ţanţoşi se-ndreaptă spre pădure. Se-opreşte, se uită înspre ei şi urlă, scurt, cutremură pădurea. Lasă pe spate capul, ciuleşte urechile şi urlă prelung şi fioros. Porneşte iar, se-opreşte, urlă. Triumful lui şi prada lui. E dimineaţă şi tot urlă, nu-i nici triumf şi nici mândrie.

Ceilalţi l-ar sfâşia, căci urlă de durere.

Dragostea de după dragoste

Derek Walcott

Va veni un timp
când, cu bucurie
îţi vei da bineţe ajungând
acasă, privindu-te în oglindă
şi fiecare va zâmbi la salutul celuilalt

***

şi vei spune, ia loc. Mănâncă.
Îl vei iubi din nou pe străinul care ai fost.
Dă-i vin. Dă-i pâine. Dă-i înapoi inimii
inima străinului care te-a iubit.

***

întreaga sa viaţă, pe care l-ai uitat
pentru altul, care te ştie pe de rost.
Adună scrisorile de pe raft,

***

fotografiile, notiţele scrise la disperare,
desprinde-ţi propria imagine de pe oglindă.
Ia loc. La festinul care e viaţa ta.

(traducere de Eugen Hriscu)

 

Hoinăresc

“Zajdi ,zajdi jasno sonce,/ Zajdi pomarači se,/ Begaj udavi se.”

O bucată de ciocolată cu mentă, o ceaşcă de lapte, un colţ de ziar mâzgâlit cu trei cuvinte,  un pachet de cărţi şi-o amintire vagă a jocului de-aseară, mi se pare c-am pierdut. Sub pat bocancii, îi încalţ şi plec, azi hoinăresc.

Pe asfaltul încins paşii bat cadenţat cu ritmul oraşului şi pe măsură ce mă îndepărtez ecoul se prăfuieşte. Am trecut pe lângă un taxiu, o clădire veche, sub o umbrelă erau doi îndrăgostiţi, un cerşetor mi-a întins mâna, am întalnit o statuie şi în zare nu observ nimic. Mă îndrept spre acolo. În drumul meu spre nicăieri am văzut un lan de maci. Întind mâinile după maci şi rup o floare. Alături un lan de grâu şi alerg ca un copil… În naivitatea mea am strivit florile. Mă îndrept spre pădure unde n-am să pot doborî copacii. Pe poteci neştiute de nimeni mă împiedic de urma unei tălpi goale. Cineva hoinărise desculţ pe-acelaşi drum. E prea târziu s-arunc bocancii şi trebuie să mă întorc acasă.

 

Un nebun ce şi-a uitat minţile la tine pe pat când a plecat în grabă

Am fost invitată să păşesc în salon. Totul era de un alb imaculat. Pierdută între cearşafurile albe mă simţeam în împărăţia liniştii, mi-era teamă ca la primul gând să nu tulbur armonia. Acele ceasului indicau ora 5, iar albul pereţilor începuse să mă exaspereze. Simţeam miros de vopsea proaspătă şi totul era aranjat până la ultimul detaliu. Am adormit cu gândul la perfecţiune şi albul mi-a invadat visele.

Se făcea că lăsasem prejudecăţile deoparte şi îmbrăcasem un halat alb hotărâtă să primesc o nouă lege. M-am împărtăşit cu alb şi-am învăţat să iau parte la jocuri albe. Întâi m-am lăsat legată la o mână, apoi cordonul mi-a cuprins  gleznele până când într-o cameră de hotel a pus un nod în jurul gâtului. Am băut un pahar de vin alb şi mi-a părut că suntem cei mai frumoşi în alb. Zâmbete albe, mângâieri albe, sărutari albe, nopţi albe, sentimente – …albe. Jocuri albe au gravat pe lobul urechii stângi şi pe coapse amprente albe. Jocuri albe au convertit sufletul în alb şi-au cărat marmura în atrii şi ventricule. Albul s-a imprimat pe retină.

Jocuri albe, sărutări albe şi visul s-a terminat. M-am trezit în cearşafuri albe şi-am sfâşiat  cearşafuri şi pereţi. Într-un colţ s-a ivit un petec mov. Liniştea şi perfecţiunea erau vopsite.

Flăcări

Ştii cum arde un foc de paie? La început cu pasiune şi apoi se stinge în cel mai jalnic mod.